Ploile

Nu stiu altii cum sďż˝nt... ďż˝n adolescentďż˝, am citit celebra carte „Vin Ploile“, impresionantďż˝, coplesitoare, despre viata chinuitďż˝ a oamenilor dintr-un orient ďż˝ndepďż˝rtat si despre lupta lor cu apele. Sortitďż˝ din mosi strďż˝mosi, aceeasi an de an. Oamenii stiau cďż˝nd ďż˝ncep si cďż˝nd se terminďż˝ ploile, uneori mai potolite, alteori mai sďż˝lbatice, dar nu si pierderile de vieti si de bunuri ďż˝ncropite ďż˝ntre un an si altul. Era povara existentei lor, nimic altceva decďż˝t pecetea locurilor, asa ne-am nďż˝scut, asa vom muri, ďż˝ntr-o luptďż˝ cu soarta sau adaptare la ceea ce le lďż˝sase Dumnezeu. Altfel, unde sďż˝ se ducďż˝? Cine s-ar fi ďż˝ncumetat sďż˝ plece? Cine sďż˝-i primeascďż˝? Pentru cďż˝ si altii aveau si ei necazurile ori, ďż˝n alt fel, ploile lor.
Ne-au potopit ploile si pe noi. Au fost si prin alte p�rti, dar la noi parc� mai distrug�toare, mai pline de �ncr�ncenare. Si, ca �n jocul acela din copil�rie cu urma trage, apele pornite la vale dinspre alte p�rti, s-au adunat, toate, peste tar� si �n apele cu care ne-a blagoslovit Dumnezeu, �n curgerea lor c�tre Dun�re si mare, cu necazurile cele mai mari. Nu poti r�m�ne indiferent, oric�t ai fi de lipsit de suflet, nu se poate s� nu-ti tremure inima si mintea c�nd vezi at�ta durere, at�ta suferint� si at�t amar pe capul oamenilor, care nu au nici un fel de vin�. Nu, orice am spune, orice am declara si oric�t ne-am dovedi de tantosi, oric�t de frumos ar ar�ta corturile care-i ad�postesc pe n�p�stuiti, ajutoarele initiate si promisiunile desarte, NU, este o prob�, dintre cele multe, pe care nu am trecut-o. O prob� pierdut�, de care fiecare dintre noi se poate rusina �ntr-un fel si, cu sigurant�, unii mai v�rtos. Nu vreau s� fiu nici judec�tor, nici analist de ocazie sau ipocrit. Dar �n sufletul meu domin� un soi de spin, concentrat �ntr-o singur� �ntrebare:
- Cum poti tu, indiferent de functie, avere sau credint�, s� cobori dintr-un elicopter, ultimul r�cnet, care �nc� �si mai �nv�rte elicea (mai s�nt si alte drumuri de b�tut, nu?), s� poti deschide gura si s�-i spui femeii aceleia care �si sterge lacrimile cu coltul basmalei decolorate si zdrentuite: mam�, ia-ti copilul de m�n�, las�-ti casa, vitele si bruma de adun�tur� si pleac� din calea apelor!? C�rtitor? Recunosc. Dar cum s� aduci cu tine, acolo, �n calea oamenilor acelora amenintati de ape, pe deasupra at�tor nefericiri, felia, bucata aceea de pr�pastie colosal� care v� separ�, interlocutori circumstantiali? Orice s-ar spune, trebuie s� existe, scris� sau nu, legiferat� ori nu, o decent� limit�, minimal�, peste care nu se poate trece. Oric�t te-ar obliga functiile si pozitiile pe care le ocupi �n societate. Ar trebui ca m�car cel cobor�t din elicopter, s� g�ndeasc�, nu la ceva sofisticat si de necuprins, ci numai la ce va spune femeia aceea dup� ce v�rtejul iscat de elicea masin�riei cu elice ridicate de la sol se va fi potolit. Sigur, nu trebuie s� m� trag� nimeni de m�nec�, stiu foarte bine: �ntotdeauna au fost si vor fi unii care merg pe jos sau, cel mult, �n c�rut� si altii �n limuzine, avioane si elicoptere. Asa e construit� lumea asta de c�nd e ea. N-o mai putem schimba noi din temelii. Dar parc�, �n momente din acestea, at�t de dramatice, c�nd e vorba de viat� si de moarte si de traiul chinuit al unora care nu au nici un fel de vin�, a transforma realitatea crud� �ntru-n vodevil jalnic si amarnic, este mai mult dec�t o impietate. Ca un fel de pumn ar�tat lui Dumnezeu.