Monitorul de Neamt si Roman ziar cotidian din judetul Neamt
 Ultimele StiriStiri azi    Arhiva de stiriArhiva    Cãutare articol în arhivaCãutare    Anunturi de Mica Publicitate NeamtAnunturi    Forum de discutiiForum    Redactia Monitorul de Neamt si RomanRedactia  
AutentificareAutentificare / �nregistrare 
Psihiatria politica sub regimul comunist
Pagina de start a forumului Monitorul de Neamt // Patrimoniu cultural, tradii Creazã un subiect nou   Rãspunde la subiect
Subiectul anterior :: Subiectul urm�tor  
Autor Mesaj
Mos_Tautu



Data �nscrierii: 08/Aug/2007
Mesaje: 12
Loca�ie: P.Neamt

MesajTrimis: Vineri, 10 Aug 2007 17:02    Titlul subiectului: Psihiatria politica sub regimul comunist Rãspunde cu citat (quote)
Mai jos aveti link de descarcare pentru monografia mea Psihiatria sub dictatura comunista.
Lucrarea a fost tiparita in 2005,iar copia tiparita se poate obtine de la autor.

Iata linkurile:

http://upload2.net/page/download/W8OsNmSwnLNcl1Q/Psihiatria_sub_dictatura_comunista-Mon.doc.doc.html

http://www.filehost.ro/174920/filehost_Psihiatria_sub_dictatura_comunista_Mon_doc/


http://www.filehost.ro/276748/Psihiatria_sub_dictatura_comunista_Mon_doc_doc/
Sus
Vezi profilul utilizatorului Trimite mesaj privat
Mos_Tautu



Data �nscrierii: 08/Aug/2007
Mesaje: 12
Loca�ie: P.Neamt

MesajTrimis: Vineri, 10 Aug 2007 22:01    Titlul subiectului: CUVÂNT ÃŽNAINTE Rãspunde cu citat (quote)
CUVÂNT ÎNAINTE

Sunt conºtient cã m-aþi invitat aici sã iau cuvântul în calitate de diletant. Probabil, specialiºtii au þinut sã afle ºi pãrerea unui diletant, în ceea ce priveºte consecinþele experienþei totalitare într-o þarã din estul Europei asupra psihiatriei cobailor.
Ei bine, în aceastã modestã calitate, îngãduiþi-mi sã vã propun un paradox. Specialiºtii cunosc exact - am impresia - crimele psihiatrice oribile comise în ospiciile din Est. Bãnuiesc, însã, cã domniile lor cunosc mai puþin bine crimele psihiatrice, nu la fel de brutale, dar dezastruoase prin consecinþe, sãvârºite în afara ospiciilor. Cãci, practic, vreme de peste 40 de ani am fost cu toþii, aici, pacienþi. E adevãrat, niºte pacienþi aparte, adicã lãsaþi în libertate. În plus, crima seamãnã de aceastã datã cu o depravare insidioasã. Aºa cum mã voi strãdui sã vã demonstrez, ea are efecte care fac ravagii ºi astãzi.
De altfel, m-am convins recent, la ultimul eveniment politic din România, adicã la alegeri, cã tragedia în care ne-a aruncat sfârºitul celui de-al doilea rãzboi mondial nu s-a încheiat. Am fost niºte naivi când ne-am imaginat, la revoluþie, cã am ieºit din coºmar. Acum se vede destul de limpede cã, dupã ce ne-a înghiþit o bunã parte din viaþã, într-o anormalitate ce devenise pentru noi singura ”normalitate” posibilã, comunismul ne stâlceºte mai departe destinul într-o libertate pe care nu ne pricepem încã sã o trãim, fiindcã ne-am pierdut reflexele unui comportament normal.
De fapt, însãºi conceptul de libertate a însemnat mulþi ani - ºi în bunã mãsurã mai înseamnã - doar ieºirea din cuºcã. N-am înþeles ºi, probabil, nu înþelegem nici astãzi prea bine cã libertatea are propria sa ordine. ÃŽndeosebi, n-am înþeles cã, aºa cum animalele þinute mult timp în captivitate îºi duc în ele cuºca atunci când li se dã drumul, readaptându-se greu la libertate, la noi trecutul nu þine în primul rând de arhive, nu se opreºte la ceea ce “a fost“. El este încã activ. Strigoii merg pe stradã, vorbesc, uneori îi vedem la televizor. Noi înºine, câteodatã, suntem fãrã sã ne dãm seama propriii noºtri strigoi.
Dar mã tem, sã mã ierte oaspeþii noºtri, cã un occidental nu are cum sesiza tragedia acestei situaþii, pentru simplul motiv cã încearcã sã judece, sã analizeze - cu o logicã normalã - o anormalitate.
Occidentul s-a grãbit sã salute sfârºitul comunismului, dupã care s-a relaxat ºi a devenit mai indiferent, fãrã sã observe cã pe scena Estului European s-a schimbat spectacolul, dar vechii “actori” forfotesc prin culise ºi nu ºi-au uitat rolurile. Pregãtesc, poate, chiar un spectacol nou, care sã combine cele douã nenorociri ale secolului, comunismul ºi fascismul.
ÃŽn fond, teroarea n-a fost singura noastrã problemã. Ar putea înþelege oare un occidental de ce un om ca mine ºi-a pus întrebarea, într-o zi, dacã nu cumva o anumitã formã de “înþelepciune”, ce a bântuit ca o molimã prin Est, a devenit principalul aliat al teroarei? La 18 ani am vãzut Bucureºtiul împânzit de uniforme ruseºti. Am simþit pe pielea mea cele douã pietre de moarã între care a fost prins acest secol, mãcinat pânã la sânge între ideologii. Revoluþia m-a prins la 63 de ani. Am îmbãtrânit într-o anormalitate care a sfârºit prin a ni se pãrea, la un moment dat, ”normalã”, în sensul cã nu mai mira pe nimeni, rãul banalizându-se. Cum sã explici asta unui om obiºnuit sã despartã ce este normal de ce este anormal? Mai ales cã lipseºte, din pãcate, o analizã serioasã ºi dreaptã a tragediei popoarelor din Est, iar în privinþa noastrã au circulat destule prostii.
ÃŽn România a avut loc prima manifestaþie anticomunistã din Estul Europei ºi prima rezistenþã armatã împotriva ocupaþiei sovietice, rezistenþã care a durat ani, în munþi. Cu toate acestea, ne-a fost dat sã auzim mirãri superficiale, de genul: “Românii rabdã orice” sau “Mãmãliga nu explodeazã”.
Câþiva ani înainte de cãderea lui Ceauºescu, lucram la un manuscris pe care intenþionam sã-l trimit în Occident. Mã preocupa ceea ce eu numeam “a doua Poliþie”, adicã paradoxul cã o tiranie tiranizeazã ºi cu ajutorul celor tiranizaþi. Mi-am amintit tot ce am citit despre formele de colaboraþionism din Franþa, în timpul ocupaþiei, ºi de hipnoza pe care o exercita Hitler asupra germanilor. Cu ce eram noi mai rãi decât alþii? ÃŽncercam sã supravieþuim, sã nu cãdem victime, exact ce au fãcut ºi alte persoane în vreme de dizgraþie. Totuºi, nu puteam sã nu vãd cã frica noastrã îi ajutã pe cei care ne înfricoºeazã pentru a ne înfricoºa ºi mai mult. Era mai mult decât evident cã, pe mãsurã ce ne feream de riscuri, Ceauºescu ºi acoliþii sãi îºi permiteau ºi mai mult. Nebunia lui era stimulatã de “înþelepciunea” noastrã. Fãrã voia lor, persecutaþii deveneau complici cu persecutorii. Dar rãul nu s-a oprit aici. Nu mai surprindea pe nimeni minciuna. Devenise o practicã ”normalã”. Ne acomodam cu rãul, ne obiºnuiam cu el. ªi, cu timpul, aproape n-am mai ºtiut ce era normalitatea normalã. Nu mai vedeam decât anormalitatea “normalizatã“. Ni se pãrea cã, într-o lume ca a noastrã, aºa era normal sã se petreacã lucrurile, ca sinceritatea sã devinã un risc, o “nebunie”. Realitatea îþi amintea la fiecare pas cã trebuie sã fii atent ce spui, cui spui, dacã voiai sã nu intri în atenþia Securitãþii. De aceea neacceptarea anormalitãþii ca un factor normal pãrea nu atât un act de curaj, cât un semn de uzurã a instinctului de conservare. ÃŽncât, nu faimoasa spãlare a creierelor este poate crima cea mai perfectã a regimului comunist, ci cea mai durabilã. Un creier spãlat nu mai are trecut. ÃŽn schimb, un creier deprins sã considere normalã anormalitatea e ameninþat sã disparã – chiar ºi în libertate - de reflexele pe care le-a cãpãtat într-o istorie de cazarmã, unde adevãrul este ca o pastã moale, ce poate lua orice formã, în funcþie de ordinele date. Rãul a intrat în limbaj, în modul de a gândi. Permiteþi-mi sã vã reamintesc ce zicea Euripide, cã sclavul devine cu adevãrat sclav abia când se comportã ca atare.
Toate acestea au lãsat urme pe care un strãin le sesizeazã greu. Chiar ºi noi nu le mai observãm uneori. De fapt, existã riscul, cred, ca în continentul care l-a dat pe Descartes sã opereze la sfârºitul acestui secol douã logici diferite: una mai pragmaticã ºi egoistã, a Vestului, cealaltã, resentimentalã ºi derutantã, a Estului, dispus sã vadã în Occident “a treia Romã” care se sepãrã de “noii barbari”. Aceastã stare de lucruri poate accentua ºi mai mult pericolul, deloc neglijabil dupã pãrerea mea, ca între Est ºi Vest sã se creeze o rupturã încã ºi mai profundã, fiindcã în locul Cortinei de Fier ar fi o ranã care ar face, practic, aproape imposibilã comunicarea.
Poate cã unui occidental îi sunã normal sau mãcar pitoresc îndemnul lui Marx, de a ne despãrþi de trecut râzând. Mie sincer sã fiu, mi se pare o enormitate. ªi e greu de gãsit, cred, un sfat mai absurd.
Mai întâi, cum sã râzi de un coºmar? Ar fi un râs neghiob ºi, fãrã îndoialã, indecent. Au fost sãvârºite prea multe crime pentru a ne permite sã izbucnim într-un râs isteric ca sã exorcizãm într-un fel tragedia care a avut loc.
Apoi, noi nu am avut altã viaþã decât aceea pentru care ne-am temut. Ea a reprezentat singura ºansã de a iubi ori de a contempla un cer plin de stele. Ceasurile noastre de tandreþe s-au amestecat cu disperarea. În ceea ce mã priveºte, în acest coºmar am devenit tatã, am scris cãrþi. Sã mã detest oare fiindcã uneori am fost fericit, în timp ce compatrioþii mei erau maltrataþi de Securitate sau putrezeau prin puºcãrii? Mã ruºinez pentru egoismul de a mã fi bucurat de zilele cu cer limpede, în vreme ce atâþia români zãceau în celule întunecate, dar ce a fost, a fost, nici zeii nu mai pot schimba nimic, ºi pe urmã, e o vinã oare sã trãieºti? Morala îmi spune cã orice este laºitate, chiar dacã se reduce la neputinþa de a respinge o zi însoritã din pricina urâþeniei istoriei. Dar nu mai vreau sã fiu ipocrit, mã consider vinovat.
Mã consider vinovat cã am tãcut mulþi ani dupã ce tatãl meu a murit într-un spital, în urma unei banale peritonite, deoarece i s-a refuzat administrarea antibioticelor, nefiind colectivizat, nu pentru cã am iubit viaþa chiar într-un regim criminal. ÃŽn fond, vreau sã spun cã viaþa trãitã nu este ca Zidul Berlinului, s-o dãrâmi cu târnãcopul. Iatã de ce ne este atât de greu sã judecãm ceea ce “a fost”.
De aici provine, probabil, ºi iritarea cu care mulþi dintre noi refuzã aici orice discuþie despre vinovãþie, considerând fie cã vina este egalã, uniformizatã, cu corolarul firesc, dacã toþi suntem vinovaþi, toþi suntem inocenþi, fie cã avem alte treburi mai urgente acum. ªi-þi vine sã spui ºi tu, ca un poet român din secolul al XIX-lea, ”ce a fost a fost, ce este e ºi va mai fi ce se cuvine”. Dar ce se cuvine? Nu cumva ceea ce “se cuvine” depinde de tãria de a privi în faþã ce “a fost”? Eu unul, recunosc, mã tem cã avem nevoie sã trecem printr-un purgatoriu pentru a regãsi, în sfârºit, normalitatea normalã.

Octavian Paler
Bucureºti 1994
Sus
Vezi profilul utilizatorului Trimite mesaj privat
Mos_Tautu



Data �nscrierii: 08/Aug/2007
Mesaje: 12
Loca�ie: P.Neamt

MesajTrimis: Vineri, 10 Aug 2007 22:04    Titlul subiectului: INTRODUCERE Rãspunde cu citat (quote)
INTRODUCERE


Fãrã unii ca noi ºi poate ºi fãrã mãrturii de felul pe care noi le prezentãm în aceastã carte, în psihiatria româneascã ar fi liniºte cãci, aºa cum sublinia un apologet, “profesorii comuniºti din psihiatrie erau ºi sunt generoºi ºi de un profesionalism indiscutabil", iar în psihiatria noastrã nu s-a schimbat nimic ºi nici nu trebuie sã se schimbe.
Deºi pare un paradox, lucrarea noastrã este un adevãrat samizdat, cãci ea apare într-o lume psihiatricã nu numai conservatoare, dar care nici nu s-a desprins de dogmele comunist-materialiste, iar cei care pãzeau “puritatea” ideologicã în trecut o pãzesc ºi astãzi, mânuind cu mare abilitate tactica aceea comunistã a formelor fãrã fond (utilizeazã de exemplu DSM-ul, dar fãrã a face referire la bazele ideologice ale psihiatriei americane).
Lucrarea noastrã este ca ºi un samizdat ºi pentru cã un grup de psihiatri nonconformiºti, aflaþi ca ºi în trecut pe aceleaºi poziþii (ºi nu mã refer doar la ierarhie) ºi într-o atmosferã de adversitate ºi de monopol al puterii, încearcã sã alcãtuiascã o “CARTE ALBÔ a psihiatriei comuniste româneºti ºi fac acest lucru sfidând conducerea post-comunistã a “profesorilor”, cât ºi a “celor care pretind cã aparþin noii democraþii, dar care “au muºcat" deja din ciolanul puterii, dupã care atâta au jinduit.
De fapt, psihiatria româneascã, înapoiatã ºtiinþific ºi instituþional, este nevoitã încã pentru mulþi ani sã poarte cangrena vechii nomenclaturi, fãcând sã mai funcþioneze acel “minister al adevãrului” ºi organizând o adevãratã instituþie a corupþiei intelectuale, la care s-au aliat nu numai “profesorii”, dar ºi toþi profitorii, foºtii torþionari din vechea organizare psihiatricã.
Dar sã lãmurim mai întâi pe colegii din alte specilitãþi medicale, care privesc ca pe ceva bizar lupta din sânul psihiatriei, deºi se fac a uita cã decenii în ºir psihiatria furniza secretarii de partid ºi alþi politruci medicali, ca ºi cum acest lucru era un domeniu rezervat doar psihiatriei. Nu a venit oare vremea sã ne întrebãm de ce?
Foarte frecvent medicii de alte specialitãþi se întreabã pentru ce în psihiatrie s-a declanºat o asemenea disputã, în timp ce în alte specialitãþi medicale problema se pune de a fi sau a nu fi un bun specialist (deºi lucrurile nu stau peste tot aºa).
În psihiatrie, însã, practica profesiei presupune nu numai acumularea unor cunoºtinþe biologice sau biochimice, cum este de regulã cazul medicinii somatice, dar ºi a unor temeinice cunoºtinþe de psihologie, sociologie, religie ºi chiar de filozofie, care se adaugã cunoºtinþelor biologice (psihiatria rãmânând totuºi în centrul medicinii).
Din aceste motive, în psihiatrie, aºa cum vom vedea pe parcursul lucrãrii, sinonimii maeºtrilor din specialitãþile medicale au format o nomenclaturã cãreia partidul i-a trasat sarcina sã creeze o “psihiatrie socialistã”, opusã psihiatriei occidentale, pe care ei o numeau în deriziune “psihiatria burghezã”.
ÃŽnchipuiþi-vã o asemenea absurditate într-una dintre disciplinele medicale, cum ar fi cardiologia sau chirurgia. Din aceste motive, comuniºtii au considerat psihiatria ca pe un câmp de luptã ideologicã, în care “emanaþiile” filozofice marxiste trebuiau sã lupte ºi sã câºtige disputa cu conceptele burgheze: psihologia ºi sociologia nemarxistã, pe care psihiatria din Occident ºi le adjudecase dupã un lung drum al dezvoltãrii multor ºtiinþe umaniste, nu numai de esenþã biologicã sau biochimicã. Vom vedea pe parcursul lucrãrii cum pe aceastã bazã, psihiatria din þara noastrã va fi practic politizatã (în sensul ideologiei comuniste), organizatã ºi condusã de oamenii regimului, agreaþi de cãtre Securitate, psihiatria fiind nu numai în atenþia organelor de partid, dar ºi a acelora de represiune.
Ce a urmat a fost doar un mic pas, pentru ca regimul comunist sã se foloseascã de psihiatrie în scopurile sale represive, aºa cum o fãcea de fapt în toate domeniile de activitate, toate fiind aservite scopului pãstrãrii puterii.
Dar aceastã politizare comunistã a psihiatriei a dus aproape în mod reflex la apariþia unei permanente rezistenþe ºi chiar a unei miºcãri de dizidenþã, cãci ce aþi fi dorit, iubiþi colegi, sã opunem noi “psihiatriei socialiste”, creatã cu migalã timp de aproape 50 de ani?
A susþine azi cã psihiatria practicatã în România comunistã - în ciuda abuzurilor ideologice ºi a înapoierii ºtiinþifice - a fost o desfãºurare normalã, ºi aceasta doar pentru a pãstra o falsã “pace internã” sau în numele unei false colegialitãþi echivaleazã cu o monstruozitate pe care doar somnul raþiunii o poate tolera.
“Psihiatria socialistã” trebuie sã disparã împreunã cu maculatura ºi nomenclatura care au fundamentat-o ºi aceasta atât din motive de moralitate, cât ºi din necesitate. Cerem deci îngãduinþã colegilor noºtri ºi chiar opacului Minister al Sãnãtãþii, pentru a putea duce la bun sfârºit aceastã lucrare, încetul cu încetul ºi cu stãruinþã.
Dar sã privim puþin în jurul nostru. Tinerii ºi romanticii revoluþionari au murit în decembrie 1989 cu ferma convingere cã în România comunismul va fi aruncat la lada de gunoi a istoriei. Respingerea comunismului a devenit, pentru acele momente, raþiunea de a se sacrifica a naþiunii noastre ºi mai ales a tineretului nostru.
ÃŽnsã, dacã în 1945 comuniºtii lui Stalin ºtiau cã nu vor putea schimba un regim politic ºi nu vor putea comuniza România pãstrând vechile structuri ale statului democrat burghez, trecând imediat la epurarea administraþiei, armatei, poliþiei, magistraturii ºi instituþiilor academice, revoluþionarii din 1989 au avut naivitatea de a crede doar în puterea unei revoluþii morale, pe care au stropit-o din plin cu sânge, crezând naiv în “convertirea” vechii nomenclaturi. Nu numai cã s-au înºelat, dar s-au înºelat amarnic, motiv pentru care de atâþia ani România se zbate încã în braþele unui criptocomunism tot atât de malign ca ºi comunismul însuºi.
Dacã în 1945 în þara noastrã existau doar vreo 800 de comuniºti, în 1989 numãrul celor adevãraþi nu pãrea sã fie mult mai mare, cãci cum altfel s-ar putea explica pulverizarea unui sistem represiv ºi a unui "partid de 4 milioane de oameni" în doar cîteva zile.
Dar, ca ºi în 1945, cohortele de profitori ºi de adepþi ai unui materialism vulgar ºi ai corupþiei fãrã crez moral sau ideologic “s-au adaptat” rapid, preluând spre folosul lor tânãra ºi fragila societate româneascã post-totalitarã. Treptat, a devenit clar cã nu va mai exista un proces al comunismului, punctul 8 de la Timiºoara, ca ºi spiritul Timiºoarei au fost respinse ºi insultate în chiar noul Parlament al României, iar foºtii deþinuþi politici, ca ºi foºtii dizidenþi îºi duc mai departe calvarul suferinþelor, în timp ce revoluþionarii din decembrie 1989 apar mereu ca figuri contestate, punându-li-se în spinare toate greutãþile actuale ale þãrii.
Vechea nomenclaturã s-a cocoþat din nou pe poziþiile anteriore, trecând de la dicteul fanatismului comunist, prin care îºi asigura în trecut existenþa parazitarã, la promovarea unui “capitalism sãlbatic” ºi de tarabã, pentru a compromite total idealurile revoluþiei române din 1989.
Dar ce face poporul, ce fac cei mulþi, care ar trebui sã-i înlãture pe aceºti profitori?
Poporul, purtând în spate acea “psihologie a cuºtii” din care abia a ieºit, ca orice masã se teme de schimbare, iar sub comuniºti simþul sãu politic care îl face pe om sã fie o fiinþã unicã în univers s-a atrofiat, cine ºtie pentru câtã vreme.
Ca ºi în trecut, poporul este lovit de putere în existenþa sa (ºomaj, subnutriþie, salarii de mizerie, permanenta inflaþie) ºi de aceea, ca ºi în trecut, cedeazã oricãrui paternalism ieftin, tiradelor naþionaliste, celor mai simple manevre propagandistice ale fostei ºi actualei nomenclaturi care ºi astãzi, fãrã nici o jenã, lanseazã cu succes lozincile “salvãrii poporului de moºieri ºi capitaliºti” pânã la diversiuni ridicole, cum ar fi culpabilizarea foºtilor deþinuþi politici, gen Ticu Dumitrescu sau Corneliu Coposu.
Este oare situaþia în psihiatrie schimbatã? Nicidecum. Trebuie sã recunoaºtem, ºi comuniºtii au confirmat-o cu putere, cã medicina nu a fost niciodatã independentã de puterea politicã, dintre disciplinele medicale psihiatria fiind cea mai dependentã. Datoritã naturii sale particulare, psihiatria are mereu de înfruntat probleme etice ºi de esenþã umanã, dacã ar fi doar sã ne gândim cã ea este singura disciplinã medicalã autorizatã de cãtre societate sã interneze o persoanã uneori chiar împotriva voinþei sale.
Pe de altã parte, psihiatria dispune de frontiere foarte vagi, iar psihiatrul, voluntar sau involuntar, îºi poate utiliza “puterea” în defavoarea libertãþii ºi autonomiei unei persoane. Psihiatria joacã deci ºi un rol “politic” activ, dacã luãm termenul de politic în accepþiunea de viaþã a "polisului”. Astfel, dacã în þãrile democratice extremiºtii de dreapta sau de stânga nu vor avea niciodatã de-a face cu psihiatria, în România comunistã, ca ºi în fosta U.R.S.S., practica psihiatricã a implicat factori ideologici ºi chiar politici, o parte a opoziþiei fiind etichetatã ca þinând de domeniul psihiatriei. Se ºtie cât de imprecise sunt criteriile de diagnostic în psihiatrie, iar între simple simptome psihopatologice sau comportamentele neconformiste ºi un adevãrat diagnostic clinic existã o mare deosebire. Astfel, mulþi dizidenþi, supuºi persecuþiilor ºi injustiþiei, trãind într-un permanent stres, au putut prezenta unele trãsãturi psihopatologice reale, dar ei nu puteau deveni prin aceasta adevãraþi bolnavi psihici ºi numai raþiuni de naturã politicã au fãcut posibil acest lucru.
Ca ºi în alte þãri comuniste, în România, trei structuri particulare dictaturii au forþat limetele psihiatriei:
1. Caracterul totalitar al statului;
2. Locul ocupat de cãtre ideologie în toate domeniile;
3. Teama visceralã a regimului de a nu-ºi pierde puterea ºi privilegiile.
Astfel, pe de o parte, individul nu avea drepturi, iar partidul era singurul care decidea, inclusiv în a considera pe un individ nebun, iar pe de altã parte ºtiinþa era supusã - ca sã nu spunem servitoarea - ideologiei. Din aceste motive ºi psihiatria era “datoare” sã participe prin toate mijloacele specifice la menþinerea puterii regimului. Violenþa se exercita împotriva oricãrui individ care nu se putea “încadra” în colectivitate, aºa cum era aceasta definitã de cãtre partid, iar anormalul, ”bolnavul” era de aceea definit prin caracterul sãu “asocial”, atipic, motiv pentru care socialismul condamna pe toþi cei “originali”, pe toþi cei care gândeau altfel, toate minoritãþile (chiar ºi grupuri religioase sau rock).
Faþã de mulþi dintre aceºti indivizi se va exercita o violenþã “aseptizatã “, o violenþã în “halate albe”, motiv pentru care “normalii” vor semãna tot mai mult cu o grãdinã zoologicã, indivizii cãpãtând tot mai mult acea “psihologie a cuºtii” pentru care era normal sã voteze 99% pentru partid ºi conducãtor.
Dar psihiatrul care interna un opozant politic sub pretext de schizofrenie sau paranoia se implica în mod conºtient în politica statului totalitar de la care aºtepta de fapt anumite atitudini care sã-i aducã avantaje. Apologeþii “psihiatriei socialiste” explicau aceste “particularitãþi” ale actelor lor prin aceea a existenþei unor deosebiri “esenþiale” faþã de psihiatria “burghezã”, adicã aceea care se practicã în Occident. Acest lucru a stat la baza respingerii fãrã discernãmânt sau argumente ºtiinþifice a conceptelor psihologice ºi sociologice din psihiatria românã.
La Honolulu (1977), Adunarea Generalã a Asociaþiei Mondiale de Psihiatrie a consemnat însã, în mod franc, utilizarea “psihiatriei socialiste” ca armã politicã, adoptând urmãtoarea rezoluþie: ”Asociaþia Mondialã de Psihiatrie ia notã de utilizarea abuzivã a psihiatriei în scopuri politice ºi condamnã aceste practici în toate þãrile unde se practicã, invitând organizaþiile profesionale psihiatrice de a renunþa la aceste practici ºi de a le suprima. Asociaþia dispune de numeroase mãrturii privind utilizarea sistematicã a psihiatriei în scopuri politice în U.R.S.S.". Delegatul nostru la acest congres a fost ideologul comunist al psihiatriei româneºti V. Predescu, un politruc format la Leningrad (studenþie ºi doctorat), alãturi de colegul lui de studii în U.R.S.S. - Milea ªtefan, care a primit ºi el sã "haiduceascã" Departamentul psihiatriei infantile. Din acest motiv, reacþiile autoritãþilor române au fost identice cu acelea ale U.R.S.S. Astfel, presiunilor externe li s-a rãspuns invariabil cã ele reprezintã un “amestec” în problemele interne, iar opoziþiei interne i s-a rãspuns cã atitudinea de condamnare a “psihiatriei socialiste” nu constituie decât “agitaþie anticomunistã”. Abuzul în sine a fost negat atât în U.R.S.S., cât ºi în România, iar din pãcate, doar oficialii români mai neagã astãzi abuzurile psihiatrice din timpul regimului comunist.
Ce se întâmplã însã acum, dupã atâþia ani de la cãderea comunismului, cu cei peste 1.000 de psihiatri români? Nimic, sau ca sã fim sinceri, psihiatrii sunt la unison cu þara de pânã în 1996, votând 99% pentru nomenclatura comunistã.
Trãind în frica ºi teroarea din trecut, psihiatrii români (o colectivitate în mare parte feminizatã) trãiesc ºi astãzi, în libertate, acelaºi sindrom al “cuºtii” sub conducerea foºtilor “profesori” comuniºti, vãzuþi de cei ce au fost favorizaþi chiar ca “generoºi ºi de un profesionalism indiscutabil”, aºteaptând ca de obicei sã nu se întâmple nimic în psihiatrie.
Psihiatria occidentalã dispune de lucruri cu care un psihiatru român format la ºcoala comunistã nu este acomodat (mai ales datoritã lipsei de cunoºtinþe psihologice sau sociologice, precum ºi ca urmare a noilor cuceri biochimice). Existã în Occident un tip nou de instituþii de tratament, care ar bulversa complet sistemul azilar în care s-a complicat asistenþa psihiatricã în perioada comunistã, cea care prezintã acum bufoniada “reformei”, pe care în realitate o resping. Cum sã-ºi adjudece psihiatrul român toate acestea? Nu este oare mai bine ca, susþinând pe vechii profesori (vechea nomenclaturã), sã menþinã vechea organizare ºi vechile concepþii cu care psihiatrul român s-a acomodat deja de peste 45 de ani? Se vede doar ce ravagii face reforma în orice domeniu în care este pusã în cauzã. ªi ce dacã psihiatria românã va rãmâne încã decenii în ºir condamnatã. Cât despre tineret, el fiind mai degrabã interesat de emigrarea în Vest, implicarea sa este ca ºi inexistentã.
Scriem aceastã carte pentru cã am simþit cã demersul nostru se aflã de aceastã datã “în sensul istoriei” ºi nu doar ca în ultimele cinci decenii, când ne-am luptat doar cu morile de vânt. O facem ºi astãzi chiar dacã încã establishmentul psihiatric este acelaºi (comunist ºi potrivnic). Parafrazând un verset biblic, adevãrul trebuie strigat de pe acoperiºurile caselor, iar dacã nu-l vom face noi atunci îl vor striga pietrele în locul nostru.
Autorul declarã cã întreaga teorie privind competenþa nomenclaturii ºi nivelul “înalt” al psihiatriei româneºti din perioada comunistã este o minciunã, iar abuzurile etice din trecut au devenit o tragedie de care actuala psihiatrie trebuie sã se purifice.
Fãcând din psihiatrie servitoarea sistemului represiv, oficialii psihiatriei de astãzi au fãcut ºi fac o greºealã istoricã, nu numai împotriva unei discipline medicale, ci ºi a unei naþiuni, a naþiunii române. Participând ca oficiali la represiunea psihiatricã, ei au fost instrumente docile ale unei “organizaþii criminale” create de cãtre statul comunist, fenomen pe care istoria nu l-a mai cunoscut decât în statul fascist-hitlerist. ªi în loc sã le fie ruºine ºi sã se pocãiascã, foºtii torþionari, atacã, acuzã, ca ºi cum istoria s-ar mai putea întoarce la comunism.
Competenþa lor? Sã fim serioºi. ÃŽn ce domeniu a mai promovat comunismul competenþa? Dosarele de cadre, zecile de funcþii pe linie de partid, studiile din U.R.S.S. sau la “ªtefan Gheorghiu”, acestea erau sursele competenþei “profesorilor generoºi ºi de un indiscutabil profesionalism”.
Am pornit la alcãtuirea acestei lucrãri mai mulþi, la început chiar o organizaþie întreagã - A.P.L.R. (Asociaþia Psihiatrilor Liberi din România), dar, sub conducerea unor foºti politruci, organizaþia a capotat lamentabil. Pe parcurs, mulþi au vãzut cã din acest tip de activitate nu se pot trage avantaje, pe alþii i-a apucat frica speriindu-se de gestul pe care era cât pe ce sã-l facã.
Putem spune totuºi cã lucrarea reflectã punctul de vedere al adevãrului ºi cel puþin al spiritului în care s-a format Asociaþia Psihiatrilor Liberi din România.
Supunem fenomenul abuzului psihiatric din România unei analize teoretice ºi în ceea ce priveºte modalitãþile sale practice. Adversitãþi de tot felul au fost sau nu rezolvate, dar cel mai greu a fost de trecut peste frica, teama permanentã de persecuþii, greaua povarã a trãdãrii liderilor Asociaþiei Psihiatrilor Liberi. Sute de cazuri de abuzuri psihiatrice nu au ajuns la noi, ele au fost ascunse cu grijã, ca ºi dosarele Securitãþii. Treptat, elanul de a dezvãlui cazuri de abuzuri s-a atenuat ºi o “monstruoasã coaliþie” s-a format între foºtii torþionari ºi chiar conducerea Asociaþiei Psihiatrilor Liberi, o elitã de acum “realizatã”: cu funcþii de profesori, vizite în strãinãtate plãtite de alþii (vechea obsesie a românului comparabilã doar cu obsesia pentru salam), acces la putere, "stima ºi consideraþia" elitei comuniste etc. Din cauza acestor adversitãþi considerãm lucrarea ca fiind incompletã, dar ºi ca o primã breºã în cetatea minciunii ºi a incompetenþei.
Tartorii psihiatriei comuniste sunt încã în forþã, deþinând ºi astãzi toate atuurile puterii. Ei ºi cei câþiva conducãtori corupþi despre care am vorbit sunt azi singurii interlocutori ai ministerului, ai strãinilor care mai vin pe la noi ºi în special ai darurilor lor, singurii oaspeþi ai reuniunilor internaþionale, unde pleacã fãrã nici un ban din propriul buzunar ºi unde, chipurile, ar reprezenta psihiatria româneascã.
La fel ca în trecut, Occidentul înghite totul pasiv, din lene sau dezinteres, devenind astfel foarte uºor victima ofensivei celor care au luat puterea sau o deþin în continuare în psihiatrie. Dar, în fond, cum spune ºi Paler, de ce ar trebui sã ne mirãm? Oare Ceauºescu nu a primit de la occidentali cele mai înalte titluri ºi nu s-a plimbat la Londra cu caleaºca regalã? De unde sã ºtie el cã aceºtia nu sunt sinceri ("colegii" lui, oamenii de ºtiinþã sau marii ºefi de stat ai Occidentului). ªi totuºi, noi ºi alþii ca noi vom fi mereu piatra de poticnealã a acestor vechi ºi noi ‘‘profitori” ai psihiatriei, ai acelora care se opun oricãrui progres al disciplinei noastre.


Pãstrãveni - Jud. Neamþ
20 iulie 1993

P.S. Din cauza decalajului de timp de la redactare la editare, o serie de evenimente sunt astãzi depãºite (de exemplu ocuparea unor anumite fincþii), iar o serie de tartori comuniºti exemplificaþi au plecat spre “Câmpurile Elizee”. Faptele lor ºi situaþiile descrise rãmân pentru istorie, motiv pentru care aceastã lucrare-document nu le poate eclipsa.

Piatra Neamþ, 2005
Sus
Vezi profilul utilizatorului Trimite mesaj privat
Mos_Tautu



Data �nscrierii: 08/Aug/2007
Mesaje: 12
Loca�ie: P.Neamt

MesajTrimis: Luni, 13 Aug 2007 12:19    Titlul subiectului: Link descarcare Rãspunde cu citat (quote)
Instead, you can access the file at this URL:

http://groups.yahoo.com/group/DEMOCRATIA_IN_PERICOL-/files/Psihiatria_sub_dictatura_comunista-Mon.doc.doc
Sus
Vezi profilul utilizatorului Trimite mesaj privat
Mos_Tautu



Data �nscrierii: 08/Aug/2007
Mesaje: 12
Loca�ie: P.Neamt

MesajTrimis: Mar�i, 02 Oct 2007 9:59    Titlul subiectului: Linkuri descarcare monografie Rãspunde cu citat (quote)
Linkuri descarcare monografie


http://sanzaiana.googlepages.com/Psihiatria_sub_dictatura_comunista-Mon.doc.doc

http://ioan-cucu.blogspot.com/

http://cucuioan.blogspot.com/
Sus
Vezi profilul utilizatorului Trimite mesaj privat
Mos_Tautu



Data �nscrierii: 08/Aug/2007
Mesaje: 12
Loca�ie: P.Neamt

MesajTrimis: Mar�i, 16 Oct 2007 14:37    Titlul subiectului: Invitatie Rãspunde cu citat (quote)
Invitaþie



Institutul Naþional pentru Memoria Exilului Românesc vã invitã joi, 18 octombrie 2007, ora 18,00, la o dezbatere cu tema:

„Psihiatria ca armã de represiune politicã folositã de regimul comunist ºi reflectarea acestui fenomen în exil”.

Principalele puncte în discuþie vor fi:
- metodele totalitarismului comunist importate în România pentru tratamentul aplicat in represiunea psihiatricã;
- legislaþia care a permis represiunea psihiatricã; Decretele 12/1965 ºi 313/1980;
- “asanarea socialã a populaþiei” cu ocazia manifestãrilor oficiale - în directivele PCR ºi ordinele interne ale Securitãþii;
- motivaþia internãrii;
- locuri de detenþie (secþiile de boli cronice ale spitalelor de psihiatrie, spitalelor penitenciar cu profil de psihiatrie ºi închisorilor);
- tratamentele medicale psihiatrice ºi metodele de torturã aplicate în spitale ºi închisori ºi intervenþia Securitãþii în spitalele penitenciar;
- opoziþie internã ºi internaþionalã (persoane ºi instituþii).
- victimele ºi traseul medical al acestora.

Vorbitorii principali vor fi: Gabriel Andreescu, Mihai Dãnilã, Dragoº Marcu, Adrian Miclea, Marian Popa, Alexandru ªerbãnescu, Ion Vianu ºi Dinu Zamfirescu.

Dezbaterea va avea loc la Jockey Club (Str. Episcopiei nr.
Sus
Vezi profilul utilizatorului Trimite mesaj privat
publicitate
Pagina de start a forumului Monitorul de Neamt // Patrimoniu cultural, tradii Creazã un subiect nou   Rãspunde la subiect

 
Nu pute�i crea un subiect nou �n acest forum
Nu pute�i r�spunde �n subiectele acestui forum
Nu pute�i modifica mesajele proprii din acest forum
Nu pute�i �terge mesajele proprii din acest forum
Nu pute�i vota �n chestionarele din acest forum
Webdesign by webber.ro | Powered by SiteManager CMS
©2003-2006 Drepturile de autor asupra întregului continut al acestui site apartin în totalitate Grupul de Presa Accent SRL Piatra Neamt
Reproducerea totalã sau partialã a materialelor este permisã numai cu acordul Grupului de Presa Accent Piatra Neamt.